Acasa

O, da. Inapoi acasa, la Cluj. E relativ straniu, m-am obisnuit sa locuiesc singura, sa-mi port de grija singura, sa ma administrez, sa fac sau sa nu fac x chestii in funtie de chef,  sau timp.... acum toate astea nu se mai aplica. Mama nu e nici bagacioasa, nici dominatoare si totusi, ma simt "la cutie". Nu mai sunt adult independent, sunt iar copil la mama acasa. Cred ca va trebui sa plec din nou.

Pe drum

"Atentie, se inchid usile!" Cum stau eu asa asezata, ma vad in geamul din fata mea. Mi-am uitat playerul acasa, si sunt nevoita sa suport sonorul din jur. Doua brunete care se vor focoase discuta aprins, aprinse mai ales de atentia celor doi masculi ce le insotesc si care le privesc fascinati, stand in picioare in fata lor. "Urmeaza statia Obor cu peronul pe partea dreapta." Cele doua se simt nevoite sa foloseasca "fata" tot la trei cuvinte, iar in curand cred ca vor incepe sa foloseasca vorba asta si pe post de semne de punctuatie. Langa mine, din niste casti susura bateria incrancenata a unei muzici rock de vreun fel, nu reusesc sa descopar ce formatie. Cam asa baterie probabil ca se auzea si din castile mele acum cativa ani, cand lucram la un ONG in Bucuresti si mai mare placere decat sa ascult roace grele in drum spre munca nu aveam. Era frumos pe atunci, orasul era tanar si necunoscut pentru mine, ma speria sa ma deplasez pe rute necunoscute, dar imbratisam cu entuziasm acest exercitiu, in incercarea de a cunoaste cat mai mult posibil din Bucuresti. Uitandu-ma in geam, incep sa banuiesc ca nu baiatul purtator de pantaloni cu turul la jumatea drumului intre perineu si genunchi, care sade langa mine, este posesorul castilor cu rock. Uitandu-ma in dreapta, vad ca de fapt sursa sonora sta un scaun mai incolo. "Atentie se inchid usile!" Mai baiete, da timpanele tale? Da, si tot pe vremea aia, mergand catre job intr-o luni dimineata, o zi superba si insorita de vara, constat ca pe spatiul verde din fata cladirii unde lucram eu, "Urmeaza statia Stefan cel Mare cu peronul pe partea stanga" intre tufe si copaci, era un nene care se bucura singur de partile sale anatomice, daca ma intelegeti ce vreau sa spun.

Ajung la job si ii impartasesc patania colegului meu de birou. Incepe sa rada si-mi zice ca am inceput saptamana bine! Pfff, ce sa spun, de asa bine puteam sa ma lipsesc! Si nu blamez Bucurestiul, ca si la Cluj am avut parte de vreo doua sau trei asemenea patanii, deci fiecare oras cu nebunii sai. Da, ce mishto a fost acuma la Cluj!!!! Belis, de fapt. Cu aerul asta imputit de Bucuresti am uitat cum e aerul curat! Aer de munte, oxigen, oxigen, mai mult oxigen! Prea mult oxigen! Respirand aerul rece si proaspat al serii, pana in fundul palamanilor, nu-mi mai vine sa cred ca se poate! A innebunit lupul! Si cate stele pe cer! Incredibil! La Bucuresti abia de se vad cateva, amarate. "Atentie se inchid usile!" Cred ca la Bucuresti nu stau decat stelele mai nesimtite, ca ele nu se ineaca in praf. "Urmeaza statia Victoriei cu peronul pe partea stanga." Da, si de multa vreme n-am mai stat la un foc seara cu prietenii, la povesti si bere... asa cum am stat acuma, doar o chitara ne mai lipsea, in rest a fost totul perfect. Ma intrebau de ce nu mai cant eu la chitara. N-am mai pus mana pe ea de vreo 6 ani si deja nu-mi mai vine s-o iau de la capat, mai ales ca niciodata n-am excelat. Chitara mea, pentru care mi-am strans eu singura bani ca sa o cumpar, pe tot parcursul clasei a noua, sade acum si strange praful la mine acasa la Cluj. Probabil nici corzile nu mai sunt ok, si daca cineva ar vrea s-o foloseasca ar trebui sa cumpere corzi noi. Dar nu stiu daca cineva o s-o mai foloseasca vreodata. Mi-e dor de zilele in care ne adunam gasca la o cantare, dar de atunci am crescut, ne-am imprastiat care pe unde, nu mai are nimeni nici timp si nici chef de activitatile din timpurile vechi. Cred ca e chestie de teritoriu. La 30 de ani nu mai faci ce faceai la 20, "Atentie se inchid usile!" desi la 20 ti se parea ca n-o sa te schimbi niciodata, si ca nu exista nici un motiv din lume sa iti modifici modul de viata, ca asa cum esti si ce faci e foarte cool. "Urmeaza statia Gara de Nord cu peronul pe partea dreapta."

Si constati ca oameni care cu 3-4 ani in urma inchinau pahare contra casniciei, acum isi doresc fix asta, iar unii chiar sufera ca nu si-au gasit cu cine. In tinerete fiecare vrea sa fie mai rebel si mai special si mai altfel decat ceilalti, dar vad ca vine si momentul in care rebelii se raliaza cu masa si vor chestii... normale, sa zicem. Putini sunt cei care pot trai rebel pana la capat. Sfarsitul rebeliunii de obicei incepe cu un job. Un job pe care si-l iau ca au nevoie de bani ca sa traiasca. Si la job incep sa fie nevoiti sa se conformeze, ca altfel dau de rau. Si uite asa, se conformeaza tot mai tare, pana cand, la 40 si de ani, chei si cu burta, cu familie mai mult sau mai putin numeroasa, nici nu se mai vede rebelul din ei. Ma uit la nenea asta cu chelie, care il privea cu un fel de interes dezaprobator si fascinat pe baiatul cu castile sonore. "Atentie se inchid usile!" Nene, tu cum ai fost can erai tanar? Nu tot blugi rupti si un pic de pleata aveai? Ma rog, cat se permitea pe vreamea ta, ca mai era pe atunci dictatura in floare. "Urmeaza statia Basarab cu peronul pe partea dreapta." Bine ca mai am eu inca dorinta de a ma duce pe la concerte si evenimente, dar oricum, in mare parte, doar cu dorinta raman, ca timp nu prea am. Jobul meu se muleaza pe programul Americii de Nord, ceea ce inseamna ca eu in majoritatea serilor din viata mea nu pot face nimic. Nimic din ce inseamna viata, socializare, evenimente, concerte, spectacole. In schimb, stau si vorbesc cu americani cretini (cei mai multi), care se comporta ca niste copii rasfatati.

Unii refuza sa asculte sau sa inteleaga ceea ce li se spune, este frustrant sa vorbesti ca la pereti. Si nu ajung nicaieri, e doar un job, nu e o cariera, trebe sa-mi caut altceva, god damn, nu simteam nici o nevoie sa ma calci pe picior, cucoana! Imi defulez frustrarile pe unde apuc, vin acasa si ma gandesc in continuare la job, nasol, nu mai vreau! "Atentie se inchid usile!" Aha! mai am doua statii pana la serviciu, ia sa vad cat e ceasul? Perfect, mai am vremea de o tigara inainte sa intru in cladire si dupa aia incepe distractia pe plantatie! "Urmeaza statia Crangasi cu peronul pe partea stanga."

Noua mea viata

Job: de cacao, ca de altfel multe din Romania. Convorbiri stupide cu americani stupizi despre cum n-ar vrea ei sa plateasca si cum de fapt ar trebui sa plateasca. Asta pe un voice-over ip, la casca, in intervale orare ce exclud iesitul in oras seara, cand iese toata lumea. Colegii, din fericire, sunt simpatici si sunt singurul lucru care face jobul suportabil.

Casa: cu chirie, la Iancului, o camera intr-un apartament de 3 camere. Camera, evident, a necesitat o vopsire, din cap pana in picioare. Aveam 3 pereti de un alb dubios, marmorat, ca sa nu zic prost vopsit. Si un perete maro-cacaniu, care si ala se prezenta in vreo 3 nuante. O zi de lucru intens a remediat aceasta problema, iar albul a devenit alb, iar maro a devenit portocaliu. Bineinteles, pentru cei ca mine, care si-au petrecut timpul prin biblioteci si/sau in fatza tastaturii, varuirea unei camere e o adevarata aventura, care se lasa cu dureri de maini si de picioare catre sfarsitul intreprinderii.

Social: aproape inexistent, din cauza programului de la job. Cu greu mai reusesc sa ma vad cu cate cineva, si asta cu mari eforturi de sincronizare. Norocul meu ca in octombrie ma duc la Cluj, la nunta unei prietene si acolo voi avea sansa sa ma vad cu mare parte din prietenii din Cluj, adunati toti in acelasi loc in acelasi timp.

Love: none. Momentan e bine asa.

Bani: indeajuns cat sa plateasca chiria si mancarea si bucatile de mobila pe care trebuie sa le mai cumpar ca sa umple camera mea cea alb-portocaliu si destul de goala.

Mutari (Capitolul 7)

Tocmai faceam inventarul mutarilor mele prin capitala, de cand am venit incoace, in martie 2007. Am "aterizat" pe peronul garii de nord cu 7 genti. M-am mutat de 7 ori. E ceva cu 7...

Prima jumatate de an la Bucuresti am petrecut-o in apartamentul matusii mele de pe la Piata Muncii si sub aripa ei protectoare. Se chema ca nu mai sunt acasa, dar, intr-un fel si asta era tot un fel de "acasa". Apoi, in octombrie, mi-am intins un pic aripile, cat sa zbor, cu tot cu cele 7 genti, care intre timp facusera pui si se inmultisera, pana la Eroii Revolutiei. De fapt, un pic mai departe. Am stat intr-o chirie oarecum improvizata, despre care am si scris pe blog mai demult, unde n-am rezistat decat o luna. Apoi am gasit o garsoniera, a carei proprietara era dusa rau cu capul. Si despre asta am scris pe blog. Am ajuns la garsoniera cu tot cu bagaje, am stat vreo doua ore, si m-am hotarat sa ma intorc la matusa mea. Am mai stat o luna la ea, dupa care am plecat din nou in chirie, in Drumul Taberei. Acolo am stat din decembrie 2007 pana in mai 2008. In mai m-am mutat la prietenul meu in Vitan, si acolo am ramas pana in iunie 2009, cand ne-am despratit si am plecat. Din nou, la aceeasi matusa, oaza mea de... nici nu stiu cum sa-i zic, cred ca safety ar fi cel mai potrivit. Si de la 1 septembrie, ma mut la Iancului. A 7 mutare pe teritoriu bucurestean. Si sper, dar sper din tot sufletul sa nu mai trebuiasca sa ma mut prea curand.

Evident, fiecare mutare implica o anumita logistica. De data aceasta, dimensiunile calabalacului nu sunt prea mari, pentru ca, atunci cand am plecat din Vitan, am dus la Cluj mare parte din lucruri. Dar, urmeaza calatoria la Cluj, de unde imi voi aduce multe chestii. Acela va fi un drum "distractiv", cu diverse genti de diferite marimi. Not looking forward to it, no, no, not at all. Si apoi, tot parte din logistica, va trebui sa-mi cumpar mobila: in camera in care voi locui eu, nu se afla decat un pat. Iar dulapul e o debara pe hol. Mai trebe masa pentru calculator, niste rafturi... perdele...

(Note to self: Do not ever move in with a guy if you think it's not gonna last forever and ever!)

Pitic de gradina

Nu mi-a venit sa cred.... piticii de gradina ar trebui sa fie draguti. Nice and lovable. Si cineva are in gradina un pitic ce pare a se intinde cu ura sa te stranga de... ce gaseste mai aproape. Te intrebi daca oamenii au ochi atunci cand isi fac amenajarea peisagistica din fata casei.

Trenul de dimineata, sau cum sa ajungi cu mult prea devreme atunci cand esti in pericol sa intarzii

La sase si un sfert dimineata, dupa aproape 3 ore de somn, m-am trezit cu chiu si vai ca sa ma duc la gara sa astept trenul de la Cluj, caci mama ii daduse mecanicului de locomotiva pretioasele mele costume de baie. Am mers la gara cu un metrou plin de oameni somnorosi.

Incepusem sa ma ingrijorez, nu stiam daca reusesc sa ajung la timp. In sfarsit, in fatza panoului ce afiseaza plecarile si sosirile, ma uitam cu usor regret la glorioasa intarziere de 40 de minute a trenului meu. Oricum, coltii foamei incepeau sa se insinueze treptat, asa ca m-am indreptat catre un magazin alimentar. Apoi, inarmata cu un sandwich si o limonada, mi-am cautat un peron linistit si nepopulat, unde sa pot sa-mi savurez mancarea in tihna. Cinci minute mai tarzi un personal se tarai alene pana in fatza mea si varsa o multime pestrita, la a carei defilare spre capitala am asistat mestecand placid. Dintre toate persoanele care au trecut prin fatza mea privindu-ma nepasator sau intrigat, voi mentiona doar o fosta femeie, actualmente o bila de grasime, ce se rostogolea diform si dificil, incaltata intr-o pereche de tenisi ce se straduiau sa-i cuprinda picioarele umflate. Si oare la ce se putea uita fascinata bila de grasime, decat la sandwich-ul meu?

Limonada aceasta este cat se poate de chimica! Mai bine imi luam sticla de apa pe care pusesem mana initial! Pearl Jam imi tine o companie placuta, in timp ce trenul din spate, care imi tinea umbra, a plecat. Acum soarele diminetii ma incalzeste si sper ca mica si placuta mea visare matinala sa nu ma faca sa ratez venirea trenului meu.

Funny cartoon

Pentru iubitorii de animatie.