Ocupatia mea prefarata in metrou este sa ma uit la oameni. Atitudinea tipica pe care o vad in fiecare zi este de "blank": figuri fara nici o grimasa, ochi goi privind timp catre nicaieri. Rareori mai vad ca in spatele ochilor se desfasoara o activitate, ca posesorul ochilor se gindeste la ceva. Asta cind metroul este (relativ) gol. Cind este inghesuiala toti sunt preocupati sa nu fie despartiti fara voie de posesiunle lor lumesti ce rezida in diferite buzunare sau genti. Se mai dau telefoane cu subiecte cotidiene, in stil: "ce sa cumpar? ce vreti sa mincati azi? ai pus rufele la spalat? vezi ca ajung mai tirziu ca mai trebuie sa trec pe la... " Se birfeste despre sef/coleg/vecin/profesor/etc.
Personajele pitoresti insa, nu apar in vagoane prea aglomerate. Doar in cele unde atitudinea de "blank" este generalizata. Pitorestii se straduie sa rupa monotonia unei calatorii, solicitind atentia pasagerilor prin diverse stratageme. Unii tremura cu un baston intr-o mina si cu cealalta mina intinsa. Altii vin cu copii mici in brate si pancarde cu text telenovelistic. Altii cinta imnuri cvasi-crestine, sau trista este caprioara parasita intre munti/dar mai trist este copilul ce nu-are-ai sai parinti. Altii isi plimba ranile, cicatricile si desfigurarile spre eterna admiratie a celor din jur. Dintre acestia toti, un pitoresc mi s-a evidentiat prin repetata si exagerat de enervanta aparitie in acelasi spatiu de calatorie ca si mine. Aparea cu ochi de caprioara ranita si incepea sa recite rugaciuni la un capat de vagon, ca apoi sa avanseze prin lume repetind "bodaproste" la interval de 5 secunde. Din diverse motive pe care nu tin mortis sa le discut aici, eu sunt anti-crestinism, deci prefer sa nu se spuna rugaciuni in raza mea auditiva. Si pentru ca acest pitoresc a insistat sa ma distreze cu acest gen de divertisment, timp de citeva zile la rind, poate nu chiar de fiecare data cind am luat metroul, dar tot a doua sau a treia oara, am ajuns sa-i doresc in gind toate relele din lume. Si dorinta mi-a fost indeplinita.
Simbata mergeam eu catre centru. Stateam pe la mijlocul vagonului. Il vad pe pitorescul recitator de jelanii bisericesti ca intra pe usa din dreptul meu, si am afurisit in gind, convinsa fiind ca pret de o statie voi avea parte de un microrecitativ de camera in gama majora. Dar, surpriza, pitorescul tacea. Dintr-un capat de vagon avansa catre mijloc o tinara mama de rasa pura, cu puradelul in brate si cu pancarda telenovelistica, text scris aproape inteligibil, prea lung pentru lectura completa. Si, vai, ce miros de roze s-a raspindit catre narile mele cind a trecut ea pe linga mine, mai bine nu mai povestesc. Intorsesem capul catre celalat capat de vagon, ca sa constat ca de acolo venea o baba cu baston si cu jelanii dulcege catre asistenta relativ numeroasa. Primeste baba ce primeste din mainile oamenilor mai milostivi, si ajunge in dreptul recitatorului, acum redus la tacere de puterea concurentei. Si incepe baba sa stige la el, ridica bastonul (care era de dimensiuni considerabile, si in lungime si in grosime, cum isi doreste orice femeie ajunsa la virsta a treia) si-i articuleaza sanatos una peste picioare. Pitorescul recitator urla, se chirceste, isi acopera picioarele cu mina, baba continua sa-l ameninte cu bastonul ridicat.
M-am intors cu spatele si am inceput sa rid. Am ridicat ochii catre zeul "bulanului exagerat" (ca sa-l citez pe varul meu), care se pare ca mi-a zimbit larg in ultima vreme, si i-am multumit ca mi-a fost dat sa vad crunta pedepsire a celui care nu m-a lasat sa-mi vad in liniste de deplasarile mele citadine. Si de atunci pitorescul n-a mai aparut in calea mea.
Tuesday 13 March 2007
No comments:
Post a Comment