O plecare

Am ajuns la el aproape de 12 noaptea, asa cum ne-am inteles. Facea ultimele pregatiri. M-a rugat sa ma asez pe valiza lui ca sa-i poata inchide fermoarul. A venit si soferul, cu masina, si am pornit. In zori treceam muntii spre sud, si inainte de 8 am ajuns la aeroport. Am iesit in soarele dminetii de iunie, vintul imi imprastia parul si ar fi fost o dimineata frumoasa daca n-as fi stiut ca sunt ultimele minute impreuna, ca asta a fost ultima noapte cind mi-am mai sprijinit capul pe umarul lui. Si-a luat valiza, a dat mina cu soferul, si-au urat numai bine. Am mers cu el in holul aeroportului. Oameni multi, bagaje, asteptare. S-a uitat putin in jur, s-a uitat la ceas, m-a pupat si m-a trimis inapoi in soarele diminetii. Am iesit putin stinghera, dintr-o data echilibrul meu pe tocurile inalte se diminuase, si plingeam cu fata in maini. Am scos un servetel si mi-am acoperit lacrimile. Cumva, am ajuns inapoi la masina. Soferul se uita neputincios la mine, mi-a atins umarul intr-o incercare timida de a ma consola. A pornit masina si a plecat, cel putin sa nu mai vad cladirea aeroportului. Putin mai tirziu a oprit la umbra unor copaci, a scos doua sandwichuri, mi-a dat si mie unul. Nu-mi era foame. Imi tremurau mainile, si nodul din git nu ma lasa sa inghit.

Au trecut doi ani de atunci, dar vederea aeroportului imi face la fel de rau ca in dimineata aceea.

Monday 2 April 2007