1 August 2002Imi pun ultimele lucruri in bagaj, fac dus si ma pregatesc sufleteste. Bagajul este o adevarata opera de arta, pregatit minutios si cintarit bucata cu bucata timp de vreo saptamina. Lista finala: haine-4,250 kg; mincare-6,712 kg; trusa medicala-o,600 kg; periuta&co-0,600 kg; altele (oale, sac dormit, rucsac, lanterna, impermeabil etc)-6,095 kg; total: 18,257 kg. La asta urmeaza sa adaug paine si apa, deci 20 de kile lejer.
Cu astea 20 de kile in spinare fugeam eu de-mi sfaraiau calcaiele pe peron, nu cumva sa scap personalul care trebuia sa ma duca spre Brasov. L-am prins! Uuuff! Calatorie prea lunga si prea plicticoasa de una singura, nori peste tot Ardealul si eu ma urc pe Fagaras? Am niste indoieli... volumul despre Fagaras din colectia Muntii Nostri zice ca precipitatiile vin preponderent dinspre nord, adica din Ardeal... Cobor la Brasov, las rucsacul pe o banca si incep sa ma plimb nerabdatoare in asteptarea celorlalti. Imi privesc bocancii noi nouti, prima data incaltati, cu neincredere. Nu se merge la munte cu bocanci noi. Da' ce sa fac daca ceilalti au cedat? Ma plictiseeeeesc. Ma plictisesc atit de tare ca mi se face foame. De fumat nu pot sa fumez, m-am lasat de trei saptamini, exact ca sa am plamini pentru cei 2000 de metri ce urmeaza sa-i urc. Deci nu fumez, doar ma plictisesc.
Context.
Imi dau seama ca nimic, nici un munte pe care l-am vazut eu pina acum nu se compara cu Fagarasul. Pina acum am fost prin locatii mai "pasnice". E adevarat ca am crescut la munte, la Cimpulung (Suceava), dar Obcinile Bucovinei nu se compara cu 2500 m. Scurt inventar: Rarau, Moara Dracului, Blajoaia (Apuseni), Cheile Turzii, Cheile Aiudului, aaaa..... cam slabut pina acum. De catarat nu am apucat prea mult, 3-4 manse si un traseu usor, dar presupun ca e de ajuns ca sa ma descurc pe ce urmeaza. Si totusi am emotii. Emotii ca inainte de un examen, cu fluturi in stomac.
Gashca.
Dobrogeni, toti, desi unul din ei sustine ca e ardelean, pentru ca are neamuri la Zarnesti. In grupul de prieteni clujeni cu care ieseam eu intrasera doi baieti veniti din Navodari la facultate la Cluj. Evident, si ei aveau prieteni acasa. Asa ca de un revelion am reunit cele doua grupuri vesele si a iesit de pomina. Ne-am imprietenit mai toti, si vara dobrogenii ne-au chemat cu ei la munte. Din tot grupul de clujeni, doar eu am dat curs invitatiei si iata-ma asteptindu-i ca pe o domnisoara in gara din Brasov. Dobrogenii mai fusesera de 2 ori in Piatra Craiului, si cu un an inainte in Fagaras, asa ca aveam toate motivele sa am incredere in calitatile lor de oameni de munte. Afara s-a intunecat, si la becul chior din gara ii reperez la o fereastra de tren. Imi fac cu mina bucurosi de revedere. Coboara 12. Cu tot cu mine suntem 13, numa' bine, hehe. Si din tot grupul suntem doar 4 fete? Ana, Ana, Ana si Ida.
Noaptea ne-o petrecem in gara. Mincam pepene, bem bere, amindoua diuretice, intrarea la buda garii 7000. Problema. Cu tot regretul, practicam evacuarea lichidelor si in aer liber, la tufa sau linga locomotiva de epoca care stationeaza decorativ pe o linie neutilizata. Cind se crapa de ziua vine si trenul nostru. Mai toti prindem ocazia sa dormim vreo doua ore, ca ne asteapta o zi grea. Ajunsi la Porumbacu, incepem prin a face o pauza. De masa. Ma uit la ceilalti cum maninca linistiti, eu personal nu pot sa inghit nimic, am niste emotii enorme care imi taie orice apetit. Ma plimb pe sinele care stralucesc in soarele diminetii, incapabila de orice urma de discutie. Ceilalti termina, string tabara, punem rucsacii la spinare si intram in sat cu speranta sa gasim vreun mijoc de transport care sa ne duca pina mai aproape de munte. Un tractor cu remorca tocmai incarca o trupa de excursionisti. Baietii vorbesc cu soferul care este de acord sa ne duca si pe noi. Dupa ce-i duce pe ei si se intoarce. Ne adapostim la umbra unei case, soarele de inceput de august frige. Pe ulita e liniste, nu latra nici un caine, nu se vede nici un om. Peste drum, doua case mai incolo, un corcodus isi intinde ramurile peste gard. Incapabila sa vorbesc cu ceilalti, ma duc sa maninc corcoduse, dar fara prea mare entuziasm.
In sfirsit vine si tractorul. Hopa-sus, toata lumea. Angel, care sade linga mine are inspiratia de a intinde izolirul (izopren pt bucuresteni) sub fundurile noastre. Pornim zguduit si chinuit. O portiune cu asfalt mai atenueaza din socuri, dar suspensia remorcii de tractor lasa mult de dorit. Oprim la Porumbacu de Sus sa mai luam niste paine, apoi asfaltul se termina. Si pe drumul de tzara trebuie sa fim atenti sa nu zburam cu totul din remorca. Mihai nu si-a pus nimic sub fund si toate pietricelele si nisipul de pe jos i se incrusteaza in piele. Cind coborim, nu-si mai simte "obrajii". Rucsacii in spinare si la drum. Urcam lin pe un drum forestier. Incep sa ma calmez. Mure si zmeura pe marginea drumului, pina aici arata cum stiu eu ca arata o zona pre-montana. Ajungem si la cariera de piatra, ziduri imense de stinca alba ca zapada si cei 7 pitici. Cum am pasiunea sa string pietre de peste tot unde ma duc, as fi luat cu mine niscai bolovani, da' m-am gindit ca n-ar fi cazul sa mai car si pietre dupa mine.
Grupul s-a rasfirat bine de tot, nu-i vedem nici pe primii, nici pe ultimii. Angel si Mihai ne ajung din urma: "Baaaa! Am asistat la Animal Planet live! Un sarpe se batea cu o sopirla!" "Si cine a cistigat?" "Sarpele!" Si mai mergem, drumul se tot ingusteaza, pina devine carare, si abia de aici incepe adevaratul urcus. Acum m-am calmat de tot, pina acum arata cum stiu eu, carare prin padure de foioase, multe izvoare, am facut si pauza de masa, ca mi s-a facut si foame, in sfirsit, si urcam... si padurea se amesteca cu conifere... cu limba de un cot, inca mai urcam... si ramin doar coniferele. Printre molizi ii vad mai sus pe Dan, Ana... varul lui Dan.. care var, nu stiu cum a reusit sa-si faca un bagaj de 60 kg! intr-un rucsac de 60 litri. Urc cu pauze, ma mai opresc la povesti cu unii si altii, dar de la un moment dat simt ca ma parasesc puterile. Nu mai pot, toti muschii ma dor, mai ales cei de la copase, ma doare coloana de la rucsacul greu, si in general mi-as dori sa ma asez si sa ramin acolo pina a doua zi. Simt ca e momentul sa ma fac om serios. Imi impun sa merg constant, fara nici o pauza, cu respiratia in ritmul de mers si reusesc doar printr-un efort de vointa. Corpul nu mai poate, ceea ce ma duce mai departe este vointa. Simt ca daca ma mai opresc, fie si pentru o secunda, acolo ramin! Merg in ritmul maxim pe care mi-l permit muschii obositi. Angel ma ajunge din urma, si ramine in urma mea. Merge cu mine si-mi povesteste tot felul. Eu abia imi trag sufletul, nici gind sa mai raspund. Angel ajunge la o concluzie: "Imi place ritmul tau, ca e lejer si nu transpir." Inchid ochii pentru o fractiune de secunda si-mi imaginez ca ma intorc in spate cu o miscare fulgeratoare si-i retez capul cu o sabie de samurai. In realitate continui sa respir agitat. Si intr-un final glorios, pe cind credeam ca drumul acesta nu se va mai termina niciodata, si ca pina la sfirsitul eternitatii vom urca pe o carare ce serpuieste printre molizi, ajungem la un luminis linga cabana Negoiu, capatul traseului pe ziua 1.
Dragos ajunsese de o ora acolo, si ne astepta deosebit de plictisit. Am pus corturile si cele 4 fete cucuiete am mers la baia cabanei sa ne spalam. Baietii nu, pentru ca transpiratia lor miroase a trandafiri in general. Eu am fost singura dintre fete care a mers la o bere cu o parte din baieti, si cu ocazia asta am vazut si tarcul cu magarusii care aduc in spinare proviziile pentru cabana. Inclusiv berea noastra.
La ora zece seara, cind inca nici nu disparuse bine lumina zilei toata lumea s-a bagat in saci si am adormit. A doua zi...
Wednesday 15 November 2006
No comments:
Post a Comment