Tuesday, June 16, 2009

Calatoria mirifica (partea II)

Bocancii.
La sfirsitul primei zile nu aveam nimic, nici o rosatura, nici o jena, nimic. Eram absolut incintata. Imi cumparasem o pereche de bocanci de piele, cu talpa de-aia... vai, fix acu tre sa am un lapsus? de-aia... cum ii zice? speciala de munte, oricum. Aderenta minunata la orice tip de roci, am avut ocazia sa constat pe parcurs. Doar eu si inca una din fete nu avem bocanci speciali de munte, din nush-ce-tex, sau altfel-de-tex. Si totusi, nici cei cu bocanci speciali de munte nu au fost scutiti de basici in zilele urmatoare, si li s-au udat bocancii la fel de bine ca si mie cind a plouat. Ai mei inca au avut avantajul ca s-au uscat mai repede decit ai lor.

Fetele.
Suntem 4 la numar. Trei dintre fete se numesc Ana-Maria, si la toate li se spune Ana. Le deosebim dupa apartenenta: Ana lui Dan, Ana lui Razvan si Ana... care si-a lasat prietenul acasa, dar doarme in cort cu mine, asa ca "by default" a devenit Ana mea.
Dragos imi spunea ca in vara aia planul initial a fost sa mearga la munte doar baietii, fara fete, pentru ca: "de fete trebuie tot timpul sa ai grija, sa le astepti, sa le duci din bagaj, ele se pling tot timpul... mai bine fara". Doar ca Dan si Razvan au tinut mortis sa vina cu prietenele lor, asa ca pina a urma, au fost admise toate fetele care au vrut sa vina. Si pentru ca premisa de la care pornise Dragos ma enerva din cale afara, mi-am propus "sa le arat eu lor". Si se pare ca am reusit, baietii nu mi-au zis nici un cuvint la sfirsit, nici macar "te-ai descurcat bine", in schimb, mai tirziu am aflat de la fete ca au zis baietii ca m-am descurcat foarte bine. Deh, orgoliul.

Ziua 2.
Cortul Anei mele are un singur rind de material, nu e chiar potrivit pentru a indura vitregiile muntelui. L-a primit de la o ruda din Canada, dar pe eticheta cortului scrie Made in China, asa ca m-am lamurit. Ana, fata prevazatoare, a adus cu ea si o imensa folie de plastic pe care a pus-o seara peste cort, ancorata cu bolovani de jur imprejur. Cu atit mai bine, ca dimineata a plouat. Micul dejun: o cana mare de cafea cu lapte plina cu musli. Si... unde fac pipi? Pai, te duci si tu mai jos pe panta asta. Panta asta, insa, e plina de tufe cu afine coapte, si numai bune de mincat. Daca tii mortis sa nu calci pe ele, cum tin eu, nu prea ai unde calca. Ajunsa mai jos, ma uit in jur, si-mi vin in minte versurile: "ca la noi in gradinutza patrunjelu-i pin' la putza/ fi-r-al dracu' patrunjel, nu te poti pi*a de el". Mi-e mila de afine...

Asteptam sa ni se usuce corturile, si pornim. Dar asta doar dupa insistentele lui Dragos, pentru ca au fost si voci care au propus o zi de pauza. Dragos a reusit sa-i convinga pe cei reticenti cu argumentul ca nu mergem mult, si ne campam intr-o caldare mai sus, ca sa nu trebuisaca sa mai platim campare. Buzunarele tuturor au strigat: mergem, mergem! Varul lui Dan isi reorganizeaza rucsacul. Printre multe alte prostii ce a carat cu el vad un kil de zahar cubic si o sticla de o jumate de litru de spirt sanitar. Ramin fara cuvinte.

Eh, prima surpriza. Muntele incepe sa nu mai arate cum stiam eu. Sunt locuri unde de-a latul versantului abrupt sunt montate poduri pentru turisti ca noi. Unele sunt dintr-un fel de plasa de metal, se vede prin ele la mai multe sute de metri decit mi-as dori sa cad, asa ca grabesc pasul. Alte poduri sunt de lemn, se scutura si sunt alunecoase, si haul nu e chiar unde mi-as dori sa ajung; aici grabesc pasul cu grija. Ajungem si pe primul grohotis din Fagaras, cu lespezi mari, unele ma uimesc prin dimensiuni. Pini pitici, apoi iarba si pietre, doar iarba si pietre. Nici n-am mai vazut alta urma de tufa sau copac pina cind am coborit de tot din munte. Incepe sa picure, stropi foarte mai si foarte rari. Pun rucsacul jos, scot impermeabilul, il iau pe mine, inchid rucsacul , il iau la spinare. Dupa citiva pasi, nu mai picura, dar decid ca mi-e prea greu sa dau impermeabilul jos, si ramin cu el. Dupa 5 minute nu mai pot, sunt ca intr-o sauna. Impermeabilul meu e un nailon din ala vechi si jenant, transparent cu buline albastre. Pun rucsacul jos, scot impermeabilul, il bag in rucsac, inchid rucsacul, il iau la spinare. Si jur ca alta de genul nu mai fac.

Campam intr-o caldare foarte frumoasa, peisajul e maret si splendid. Ma uimeste ceata. Atmosfera e clara, in cinci minute nu mai vezi nimic la 2 pasi, si peste alte 5 minute e clar din nou. Ceata e unul din miracolele muntelui asta. Avem si o cascada care ne susura lin, decit ca dimineata Mihai se plinge ca n-a putut dormi si nu stia din ce cauza pina cind a constatat ca cineva a uitat sa "inchida" cascada.

Ziua 3
Razvan se trezeste primul tot timpul, e matinal. Si ne trezeste si pe noi cu dragalasenie, batind o lingura de o oala, linga fiecare cort, strigind viguros: "Trezireeaaa, baaaaa!" Ok, ok. Micul dejun: cafea cu lapte cu musli, o cana mare. Mmmmm! Ce bun! Mai vreau. Inca o cana mare de cafea cu lapte si musli, dupa care fug repede in... pietre, ca tufe nu sunt. Ma intorc, beau o Smecta, ma linistesc, dar nu pentru multa vreme, ca trebuie iar sa fug in pietre. Mai beau o Smecta. Iar fug in pietre, dar de data asta decid ca daca se mai repeta, imi pun dop o piatra.

Traseul pe azi: Strunga ciobanului - Lacul Caltun. Plecam intr-un final, iar a trebuit sa asteptam sa se usuce corturile. Si incepem cu o panta abrupta. Calc pe bolovani infipti mai bine sau mai putin bine in pamint, cu muschii incordati la maxim, cu rasuflarea taiata, merg, pentru ca mi-e frica sa ma opresc. In unele locuri, pietrele instabile ma fac sa ma grabesc, de frica sa nu-mi plece de sub picioare. Tendoanele din spatele calcaielor urla de prea multa intindere, dar nu mai pot merge pe virfuri. Pe alocuri urmatorul pas posibil inseamna sa-mi ridic genunchiul mai sus de talie si sa ridic pe acel picior greutatea mea si a rucsacului. Cine a incercat stie ca nu-i usor deloc. Mai sus panta se mai calmeaza, in schimb vad un grohotis cum nu mi-as fi putut imagina niciodata: bolovani cu dimensiuni de mobile, sau de camere.

Cu cit urcam mai sus se inmultesc buburuzele. Apar din ce in ce mai multe, pietrele sunt rosii de multimea lor. Si florile de inaltime, mici si foarte delicate, cresc pe linga pamint sau roci. Ajungem si la strunga. Cineva stie ca in virf e picat un bolovan peste lant, asa ca stam si asteptam sa trecem pe rind. Strunga e un loc unde creasta de piatra se coboara mult si ne da voie si noua sa o traversam. Dar si acest loc, unde e mica, pentru noi este de dimensiunile unui bloc cu 4 etaje. Aici presimt ca-mi va fi de folos experienta de catarat. Mihai si Dan stau in virf si preiau pe rind bagajele tuturor. O parte au trecut deja, noi inca mai asteptam, locul de bagaje e plin. Incepem si noi sa urcam. Mie nu-mi place locul pe unde e montat lantul, si hotarasc sa o iau prin alt loc, pe unde mi se pare mai usor. Angel e direct in spatele meu, nu-mi place, ma incomodeaza. Urc printr-un fel de horn care se ingusteaza treptat. Un bolovan si ceva pamint se hotarasc sa-mi plece de sub un picior, si aterizeaza direct pe picioarele lui Angel. Imi pare rau, eu i-am zis sa tina distanta! Ajungem aproape de virf, Mihai imi ia bagajul, Dan ma ajuta sa urc pe bolovanul care blocheaza trecerea. Pina aici a fost bine, am urcat. Dar de aici incepe partea urita, unde trebuie coborit, unde vezi cit de mult poti sa cazi daca nu te tii bine. Prima parte, cea mai de sus, e si cea mai abrupta. Ma tin cu indirjire de coltii ascutiti de stinca, mi-am zgiriat picioarele, acum mi-am zgiriat si o mina, dar cui ii mai pasa? Atenta sa nu cad, nu mai bag in seama singele care curge. Cobor incet si atent, si mi-ar placea sa am un ham, coarda si partener. Ridic ochii si vad bocancii Anei lui Razvan care plinge disperata. Linga mine, Razvan o incurajeaza, uite, hai ca-ti tin picioarele, si tine cu mainile lui calcaiele bocancilor ei. Eu nu mai vad unde trebuie sa calc in continuare, si il rog pe Mircea, care e mai jos ca mine, sa ma ghideze. El imi arata cu mina unde am loc de pus piciorul. Imi primesc si rucsacul, mai coborim, si ajungem iar pe un grohotis. Extenuati, ne oprim sa facem o pauza, ca doar am trecut pericolul cu bine. Mihai se aseaza cu mine pe un bolovan si isi aprinde o tigara. Nu mai rezist: "Mihai, da-mi si mie un fum te rog." Mihai e baiat bun si-mi da. Ma calmeaza. Il comentam impreuna pe Dragos, care a facut ce nu se face la munte, si anume a luat-o de unul singur pe alt drum, pe la Strunga Dracului, care e mult mai dificila decit ce am facut noi aici. Suntem ingrijorati.

Mai avem de trecut grohotisuri, si de sarit din bolovan in bolovan, mai o panta, mai o ceva, dar de aici nu mai urcam prea mult. Si ajungem intr-un final la Caltun, unde e atit de frig de parca ar fi inghetat iadul. Sufla un vint indracit. Suntem fericiti ca exista un refugiu, ma indrept cu entuziasm catre el, intru si-mi dispare orice entuziasm. Pute ca in ultima cloaca, parca a peste in putrefactie amestecat cu alte mirosuri nedefinite. Imi las rucsacul si ies afara. Prefer sa indur vintul si frigul decit putoarea infernala. Incerc sa incalzesc niste apa la primus, pun vegeta si imi fac un piure instant de la plic, cu soya. Doar ca tot ce am incalzit in mai bine de jumate de ora se raceste aproape instant si maninc totul rece. Ma gindeam sa conving pe cineva sa doarma afara cu mine in cort, dar nu stiu pe cine sa intreb. Mai toti par entuziasmati de perspectiva refugiului. Am insa noroc cu Razvan si Ana lui, care declara si ei ca nu suporta putoarea. Mergem sa punem cortul, Dragos vine si el sa ne ajute. Nu vorbesc cu el, ma uit urit in directia lui, sunt suparata. Ar fi trebuit sa ia cu el cel putin inca pe cineva. Dar cum sa ramai suparat pe cineva care te ajuta dezinteresat? Ma stradui, totusi. Adorm greu, folia de plastic de la cortul Anei mele, pe care ne-a donat-o generos in noaptea aia face un zgomot infiorator in vintul indirjit si in ploaia care se revarsa cu nemiluita.

Ziua 4.
Dimineata e soare si cald, mincam mingaiati de razele soarelui. Inainte de plecare rugam pe cineva sa ne faca o poza, singura poza in care suntem toti. Plecam. Cararea ne duce catre virful Laitel. Mi s-au umflat genunchii si acum au inceput sa doara. Nu prea tare totusi, e suportabil. Ne-am rasfirat din nou, e greu sa tii impreuna un grup de 13 oameni. Eu am ramas in ultimul grupulet, Cu Razvan, Ana lui si Ana mea. Ana mea merge foarte rau si foarte greu la urcare. Ramane in urma tot timpul, urca inegal si nu stie sa-si sincronizeze respiratia cu pasul. Ana lui Razvan si cu mine am ajuns deja pe virf, asteptam, bem apa. Razvan a ramas mai in urma sa se uite dupa Ana mea. Vine si el, sade, bea apa, apoi apare si Ana. Plecam iar.

Cerul mohorit si ceata deasa nu prevestesc nimic bun. Incepe sa picure. La altitudinea asta nu e cald, dar din experienta zilelor trecute stiu ca nu am nevoie de mai mult de un tricou si pantaloni scurti. Nu scot impermeabilul, gindindu-ma ca poate trece. Cind sunt deja uda leoarca, imi dau seama ca nu-i de gluma, dar mi-e prea frig sa-mi dau rucsacul jos din spate. Si mi se pare ca nici nu mai are rost sa-mi pun impermeabilul pe mine, si-asa sunt uda ca un peste in balta. Cu ceata si ploaia nici nu vad, nici nu pot sa admir peisajul. Acolo unde cararea se desparte si la dreapta merge catre lacul Capra iar la stinga catre Bilea, ne asteapta un mesaj de la Dragos, o foaie A4, scrisa cu pixul, invelita intr-o folie de plastic si prinsa cu pietre in iarba: "Mergeti la Bilea!" Planul initial era sa mergem direct la Capra, dar se pare ca s-a schimbat. Mergem spre Bilea. Cum incepem sa coborim, Ana mea prinde aripi la picioare si ne lasa mult in urma, chit ca nici noi nu stam in loc. Eu, cel putin, merg cit de repede pot, ca sa ma mai incalzesc un pic.

Ajungem la cabana morti de frig. Nici poveste de cazare la cabana, preturile sunt prohibitive. Stam toti in holul cabanei, plouati si la propriu si la figurat. Cu mainile intepenite si vinete de frig imi deschid rucsacul sa caut haine uscate. Convinsa de impermeabilitatea rucsacului meu, nu imi pusesem hainele in pungi. Cind era nou, era impermeabil, intr-adevar, numai ca eu n-am luat in calcul cei 5 ani vechime ai obiectului, care intre timp devenise permeabil. Insir pe un fotoliu toate lucrurile mele. Toate sunt ude. Geaca mi-e uda, imi storc sacul de dormit, pantalonii uzi, si tot asa. Lenjeria a scapat, ca era in punga. Am si o pereche de espadrile, singurele incaltari de schimb, si ele tot in punga, sunt si ele uscate. Am totusi un fir de noroc: singurul pulover pe care il aveam a scapat de la inec, la fel si singura mea pereche de iegari (oare asa s-o fi scriind?) Ma intolesc cu lucrurile astea si ma duc la bar sa vad ce au pentru drumeti. Eram convinsa ca urmeaza sa ma imbolnavesc, raceala, cistita, anexita, toate bucuriile. Asa ca mi-am luat un ceai fierbinte si 100 de rom, in speranta ca poate totusi nu. Stau la povesti cu baietii pina cind vine Mihai si-mi zice sa ma duc si eu in camera meteorologului, ca celelalte fete sunt acolo. Ma duc: cald! si bineee... Omul avea un calorifer electric, raiul pe pamint. Pe caloriferul ala ne-am uscat eu si Ana mea bocancii si sacul de dormit.

Seara toata lumea merge la culcare cu moralul scazut. In ziua urmatoare urma sa se produca marea ruptura.

Thursday 16 November 2006

No comments:

Post a Comment