Ziua 5.De dimineata ploua si cerul acoperit de nori grosi si grei nu anunta nimic bun. Cei care de cu seara ziceau ca vor sa plece, merg in cautarea unui mijloc de transport care sa-i coboare din munte. Dan se intoarce cu vestea ca a gasit un Aro al carui sofer e dispus sa-i duca. 7 oameni pleaca, 6 raminem. Dupa regulile muntelui cica nu se face asa ceva, ori ramin toti ori pleaca toti. Mie mi se pare ca intr-o situatie din asta, cind grupul e indeajuns de mare, se poate face si cum am facut noi. Dintre fete am ramas eu si Ana mea, care a facut schimb de corturi cu Razvan. Cei care merg acasa ne lasa diverse lucruri de care avem nevoie si ceva mincare. La jumatate de ora dupa ce ne-am imputinat norii se imprastie, iese soarele si se face cald. Ne intindem lucrurile la uscat, iar eu si Ana mergem la piriu sa ne spalam niste lucruri.
La Balea se intilnesc tot felul de oameni, unii ca noi, care au batut coclaurii cu piciorul, si altii care au urcat comod in masina, si care n-au pus piciorul pe munte cu adevarat niciodata in viata lor. De acestia din urma am avut prilejul sa ne distram inciteva rinduri. Piriul unde ne spalam noi tricourile nu era nici extraordinar de mare, lat si adinc, nici periculos. Dar pentru a fi trecut trebuia sa pasesti peste vreo 4 pietre, de dimensiuni indejuns de mari si comode, si de o stabilitate remarcabila. Mihai a vrut sa mearga pina la cabana, si a trecut piriul din cinci pasi ca si cum ar fi pasit pe la el prin sufragerie pe covor. Dar a venit o familie, vreo 3 generatii, si ma uitam la ei gura casca cum le-a luat vreo 20 de minute sa treaca 5 oameni. Incepusem sa rid, era cit pe-aci sa-mi scap tricoul in riu.
Genunchii mei, care incepusera sa se umfle cind eram inca la Caltun, acum erau de niste dimensiuni exagerate si durerosi. In afara de aspirina si paracetamol, nu aveam alte antiinflamatoare. Ghinion. Sedeam pe o piatra si-mi pipaiam picioarele fara sa le recunosc. Muschii tari cum nu-i mai avusesem in viata mea, cred ca nici dupa 2 luni de sala de forta n-ar fi fost asa, si genunchii de dimensiuni aberante. Le-am comunicat celorlati ca mi s-au umflat si ca ma dor, avind insa grija sa nu sune a plingere, sau a vaicareala. Am petrecut ziua pe linga corturi, odihnindu-ne. Mihai a mincat din ora in ora, Dragos a cintat la chitara pe care o carase cu el, Ana a dormit, Angel si Mircea au pierdut si ei vremea ca si mine. Din vreme in vreme ne mai gaseam invaluiti in cite un nor de ceata, care insa disparea la fel de repede precum aparuse.
Seara ne-am permis luxul de a merge la o bere. Povesti, ris, atmosfera relaxata. Ne-am intors la corturi pe intuneric. Cortul lui Razvan, in care stateam acum eu si Ana, era identic cu cortul lui Dragos, in care stateau Dragos cu Mihai. Mihai s-a oprit hotarit in fata cortului nostru, si-a dat jos impermeabilul si bocancii si se pregatea sa intre. Ceilalti rideam. L-am intrebat: "Mihai, ce faci?" El, foarte linistit: "Intru in cort, ce dracu sa fac?" "Bine, bine, in care cort?" Se opreste, se uita in jur un pic derutat, dupa care se scuza si merge la celalalt cort.
Interludiu.
Zori. Inca nici nu s-a luminat de tot dar eu ma trezesc pentru ca pinza de la cort prea flutura peste mine. Verific axul de la cap. Asta sta. Si atunci de ce flutura cortul? Inteleg ca e vint puternic, dar nici chiar asa. Ma opintesc din somnul care inca ma tine in sac, moale si lesinata, ma ridic in capul oaselor si verific axul de la picioare. Asta misca raaaau.... ce draci? Cu un entuziasm de zile mari, zici ca ar fi fost dorinta mea dintotdeuna sa ies in frig si vint la 5 dimineata, ies din sac, pun bocancii, ies din cort, si constat ca ancorajul de la ata din fata cortului lipseste. Ma uit cu lanterna prin iarba, cuiul ia-l de unde nu-i. Ma duc la Dragos la cort: "Baa! Ai un cui in plus?" " Nu, n-am, cere-i lui Angel, el are unu in plus ca a gasit in Vama in nisip." Ma duc la Angel, cer cui, imi da, ma duc ancorez cortul si pot sa ma intorc si eu sa mai trag un pui de somn.
Ziua 6.
Ne impachetam si ne pregatim pentru inca o zi de drum. E frig, ceata si norii nu au nici o spartura intre ei. Azi stiu ca va fi greu, ne-am propus sa ajungem la Podragu si e drum lung. Imi infasor genunchii in fasa elastica, noroc ca am pentru amindoi. Si trec pe la cabana Salvamont sa intreb daca nu cumva au sa-mi dea un antiinflamator. Nu, nu avem. Pai atunci sunteti degeaba, bai! Exagerez, stiu. Cu rucsacii in spate ne oprim linga marginea lacului si rugam pe cineva sa ne faca o poza. Avem toti niste mutre plouate, de parca ne-ar fi dus cineva cu biciul pe plantatie. Incepem sa urcam prima panta catre Saua Caprei, de unde apoi se coboara la Lacul Capra. Panta asta e populata de lume care de care mai pestrita. Unii cu rucsaci, altii iesiti la o scurta plimbare, ca sa mai faca o schimbare de la masina la picior, altii experimenteaza, clar, si tu, proasto, in slapi? Mars acasa si invata mai intai sa te incalti! Proasta tot chitaie, vai, ce periculos e, au, Gigele, hai ajuta-ma si pe mine, hihi, vai alunec! Mars acasa am zis!
Ajungem in Saua Caprei si incepem sa coborim catre lac. La fiecare pas ma simt de parca mi-ar administra cineva cite o lovitura de cutit in genunchi; stingul, dreptul, stingul, dreptul, stin.... String din dinti. Mi se spune ca Lacul Capra e vizibil de aici, problema e ca prin ceata deasa nu se distinge nimic. Deci de panorama n-am avut parte. In schimb cind ajungem chiar linga lac, ceata a inceput sa se ridice si pot sa-l vad de aici. Incepe sa picure. Imi dau jos rucsacul si cotrobai dupa impermeabil, nu am chef sa ma mai murez inca o data ca in drum spre Balea. Dar pina sa scot eu impermeabilul, nu mai picura.
Mergem pe drum de creasta, cit urcam sau mergem drept e bine, dar la coborire cite o hoarda de draci imi dantuie in fiecare genunchi. Avem parte de un peisaj mirific, impreuna cu senzatia stranie ca suntem undeva departe, pierduti in ceva neant de timp si distanta. Baietii glumesc: "Pai, daca o sun acuma pe mama stii ce-i zic? 'Mamaa! Stii unde-i capatul lumii? Na, io-s cu un pas mai departe.'" Ajungem si la Fereastra Zmeilor, un loc care m-a fascinat. Rocile din Fagaras in general sunt sisturi cristaline, culoare obisnuita gri-verzui. Fereastra Zmeilor e o gaura intr-o felie de calcar cristalin, culoare alba, usor galbuie, si stralucitoare in razele soarelui care a iesit intre timp. E ca si cum muntele si-ar fi proptit in sold o mina, si se vede cerul albastru in partea celalata.
Trecem pe linga un cioban ce a iesit cu oile la pascut. Unul din caini sta tolanit in carare, nici gind sa miste. Nu latra, se uita la noi lenes, lehamitea in persoana. Pasim peste el. Cararea ne tot duce, noi o urmam cuminti. Facem o pauza de masa. Mihai era disperat de foame si ne-am oprit cu totii sa mincam cite ceva. Eu personal nu maninc, ca sa nu imi ingreunez mersul. Scot doar niste ciocolata si multivitamine. Soarele arde puternic, ma asteptam ca ciocolata din capacul rucsacului sa fie de jumatate topita, si cind colo e tare ca scoasa de la frigider. Presupun ca aerul nu e chiar asa de cald precum pare. Pornim iar. Trecem pe linga Lacul Buda, care nu e deloc o buda, e chiar foarte frumos. Si cararea urca si coboara, si iar urca si iar coboara... E prima zi cind Dragos sta cu restul grupului, cind merge in pas cu noi. Eu imi reglez pasul cu respiratia, mi-e greu oricum, dar o sa rezist, trebuie sa rezist, stiu ca o sa rezist. Angel si Mihai ma depasesc, vorbesc ceva despre Sisif, le-as raspunde, dar nu am destul aer ca sa pot sa fac si asta. Imi trebuie tot oxigenul ca sa ma pot misca. Mai tirziu, tot Mihai, cu pre(a)facut entuziasm: " Ce frumosi sunt muntii!!!!!" Eam gata sa-l aprob, cind continua pe un ton de jale: "Din fotoliu, cind ii vezi la televizor."
Coborim un grohotis catre un alt lac, Iezerul din Podul Giurgiului. Baietii ne-au luat-o in fatza, ajung in vale, se aseaza. Ii urmez si eu. Ma uit in spate, eu sunt in vale deja, Ana insa, inca mai coboara. Trec pe linga niste rockeri imbracati in tricouri cu suparari, ce-s campati acolo. Rockerii se uita la mine si rinjesc larg: "Mai poti, mai poti?" "Da, sunt cu genunchii in batista, da-n rest e ok." Tac, eu trec mai departe, ajung linga baietii cu care-s la drum, si ma asez si eu pe un bolovan. Ma dor genunchii de imi vine sa mi-i tai jos, nu mai pot, dar tac si string din dinti. Adevarul e ca-mi vine usor sa urlu, nu mai pot, nu mai vreau, sa ma omoare cineva, va rog. Dar tac si string din dinti. Sting din dinti cit pot de tare, ma dor articulatiile maxilarelor deja, cred ca e vizibil ca ceva nu-i in regula cu mine, baietii se uita cam lung. In sfirsit vine si Ana si se aseaza. Nu merge bine, si i-am mai explicat, trebuie sa mergi cu pas egal, constant, trebuie sa respiri in ritmul in care mergi, si degeaba, nu s-a lipit de ea. Ana merge alandala, face citiva pasi mari unul dupa altul, dupa care nu mai poate si se opreste sa gafaie. Si o ia de la capat. Se plinge de oboseala. Nici o grija, nimeni nu e mai odihnit ca tine, am mers toti aceeasi distanta.
Pornim iar la drum, pina la Podragu mai avem inca de mers. Ajungem in final pe la 8 si jumatate seara, lumina incepe sa scada, pornesc si stropii de ploaie, si eu sunt fascinata de valea asta. Jur ca n-am vazut nimic mai frumos in toata viata mea. E circ glaciar superior, toti bolovanii pastreaza urmele trecerii ghetarului si-mi amintesc de descrierea din carte: "pesaj straniu, framintat". Asa si este, of, nu mai mai pot opri sa privesc! Ajungem si la cabana, e o cladire foarte solida, cu ziduri groase de piatra, ai putea jura ca este o cetate si ca ar rezista unui asediu. Uitindu-ma in jur, imi dau seama ca iarna probabil ca tebuie sa faca fata avalanselor, asa ca nu ma mai mir.
Ne asezam toti in sala de mese, sa ne mai tragem sufletul. Ana nu mai poate, e gata ca bateria. Mihai ii face masaj la maini si la antebrate, bem toti miere, adevarul e ca si eu ma simt cam terminata. Si intre timp incepe ploaia. Ploua marunt, doar cit sa ne faca in ciuda. Baietii se ofera sa ne puna si noua cortul. N-am cerut noi, dar e un gest binevenit, si apreciez. Dupa ce pleaca baietii Anei i se face rau. Iese pe terasa cabanei si vomeaza. Stau cu ea, ii dau apa, o tin sa nu cada. Ne intoarcem in sala de mese. Eu mai beu niste miere, mi-e o foame disperata, as fi in stare sa maninc un cal cu tot cu copite. Ana iese iar afara si vomeaza, de data asta o vede si cabaniera si ii da un Metoclopramid (medicament anti-greata). Acum se intorc si baietii si o vad si ei. Eu ma duc inainte cu bagajele la cort, intind izolirul Anei, al meu, scot sacii de dormit, si pe cind am terminat, Mihai o aduce pe Ana care se culca direct. Dar mie mi-e foarte foame in continuare, si la lumina lanternei inspectez ce mai am de mincare: supa la plic, soya, fulgi de cartofi, primusul e la baieti si afara ploua. Nu mai ies. Ma multumesc sa maninc paine cu gem, si tot nu-mi ajunge. Iau si multivitamine si ma culc si eu.
Adorm instant, dar nu la multa vreme ma trezeste Ana, scuturindu-ma de un picior. Nici nu-s in stare sa deschid ochii cum trebuie. E de jumatate iesita din cort, vomeaza din nou, dar nu mai are ce. Zice sa aprind lanterna sa-i luminez. Bai, da pe intuneric nu poti voma? In sfirsit se linisteste, bea un pic de apa si se culca la loc. Adorm din nou.
Ziua 7.
Ma trezesc cu dureri de spate, cortul e pus pe pietre si smocuri de iarba, nu e un centimetru drept sub noi. Azi ar trebui sa urcam la Moldoveanu, cel putin asa era planul. Dar a plouat toata noaptea, e foarte frig si ceata deasa nu te lasa sa vezi la 2 metri. Baietii merg la cabana sa se intereseze cit costa berea, pretul e exorbitant, ne multumim cu apa. De altfel, Ana scoate cam o cana de apa de la noi din cort. Eu gatesc supa la plic pentru mine si Ana, Dragos scapa prea mult piper in mincarea lui, si pe cind eu puneam fericita granule de usturoi (din plic) in piureul meu, Dragos gaseste in iarba o maciulie adevarata de usturoi. De unde? Mister.
Ma plimb putin pina la lac, apa e limpede, incredibil de limpede. Lacul e adinc, si cu toate astea, conservele goale ce odihnesc netulburate pe fundul apei se vad foarte bine. Angel si Dragos au gasit in iarba doua bete, singurele bucati de lemn ce le-am vazut de cind am trecut de cabana Negoiu. Nu stiu de unde au aparut, dar baietii prind ocazia sa arunce cu ele unul in altul. Pina cind era sa ma loveasca si pe mine, si atunci le iau si le arunc in lac. Dragos imi zice amuzat: "Crezi ca daca ai aruncat betele in balta nu mai am cu ce arunca dupa voi?" Si se apuca sa arunce cu pietre, dar calculat sa nu ne loveasca. Tocmai ma gindeam sa fac o plimbare in jurul lacului, cind incepe iar ploaia. Mi-e un pic ciuda, dar las ca ma mai odihnesc. Cort, somn. Dupa amiaza ma duc la Angel in cort, cintam pe rind la chitara, cind el, cind eu. Mircea nu prea are chef de cintat, dar ne suporta stoic.
Maine urcam pe Moldoveanu. Daca avem vreme buna...
Tuesday 21 November 2006
No comments:
Post a Comment