Ziua 8.
Ma trezesc deodata cu Ana. Ne este foame si hotarim ca e prioritatea numarul unu. Inca nici nu am iesit din sacii de dormit, dar Ana desface o conserva si asa infasurate in saci mincam. Intre timp se trezesc si baietii. Angel iese din cort, vede ce vreme mizerabila e afara, ceata, nori, frig, vint, si propune vesel: "Hai sa urcam la Moldoveanu!" Ulterior avea sa marturiseasca ca a fost o gluma, dar Mircea si Mihai vor sa urce. Ana zice ca ea e prea obosita si nu mai urca, Dragos zice ca el a fost pe Moldoveanu anul trecut si ramine cu Ana. Eu trebuie sa iau o decizie. Repede. Pe de o parte, genunchii mei cei durerosi, pe de alta tentatia celui mai inalt virf din Romania. Decid dupa dictonul "traieste clipa" pentru ca stiu ca alta ocazie s-ar putea sa nu mai am. Si mai este un motiv pentru care urc: sa le dovedesc baietilor ca si o fata poate, ha-ha! Bine, urc si eu. Impachetam in graba simergem la cabana sa facem un plan de "bataie". Baietii maninca, si intre timp ne sfatuim. Ana si Dragos vor incepe sa coboare, ne dam intilnire la cabana Arpasu pe seara. Noi cei care urcam ne lasam rucsacii in holul cabanei. Eu n-am luat cu mine decit impermeabilul si o jumatate de ciocolata.
Iesim din cabana si incepem sa urcam. Ma uit pe ceas, e 1.30 la amiaza. Ziua de repaus la lac mi-a facut bine, genunchii mi s-au mai dezumflat si nu mai mai dor chiar asa de tare. Fara bagaj e chiar suportabil. Nu-mi vine sa cred cit de usor ma misc, tin pasul cu baietii fara nici o problema. Mergem in sir indian, Mihai in fata, eu dupa el, apoi Mircea si Angel. Traseul e mai usor decit mare parte din ce am facut pina acum, dar placerea de a-l parcurge e mult diminuata de frigul si vintul puternic. Sunt doar doua locuri ceva mai dificile, unul din ele chiar aprope de virf. Ajungem sus. Suntem pe virf! Cel mai inalt loc din tara! Pe micul platou din virful muntelui sunt doua cruci, cu diverse tablite, una din ele ne informeaza pe ce virf suntem si la ce altitudine. Ma uit in jur si ma simt ca in plin cimp, ca in inima Baraganului. Frustrare cit casa. Ceata este atit de deasa ca la 3 metri inca se mai vede, dar la 5 metri nu. Ce stupid! Sa stai pe cel mai inalt virf din muntii tarii tale si sa nu vezi la doi pasi. Ma intreb cum arata pesajul in jur, cred ca e frumos, dar nu am de unde sa-l intuiesc cu exactitudine. Cind am ajuns noi, pe virf mai erau doi oameni, cu rucsaci. Unul din ei vorbeste la telefon, pe celalalt il rugam sa ne faca o poza linga crucile de pe virf. Cainele roscat care ne urmase tot drumul de la Podragu n-a vrut sa stea la poza, asa ca i se vede doar o bucata de coada.
Bine, hai ca ne grabim. Am ajuns, am vazut, e timpul sa ne intoarcem. Daca la urcus genunchii mei au fost cuminti, la coborire incep sa faca din nou figuri. Nu pot sa mai tin pasul la fel de bine ca la urcare, ramin putin in urma, Angel ramine si el prin preajma mea. Cind ajungem la marginea vaii Podragu nu mai am chef sa ma grabesc. M-am grabit toata ziua: cu mincatul de dimineata, cu impachetatul, la urcare, la coborire, ia sa ma mai lase in pace. Baietii ajung la cabana mult inaintea mea, comanda un ceai cald, Mihai mai iese de vreo doua ori sa se uite dupa mine, si pe cind ajung si eu jos, vine si ceaiul. E prea fierbinte, suflam in el si-l bem cu mult zahar cub, din cel ramas de la varul lui Dan.
Ne luam rucsacii si plecam. Incepem sa coborim, apoi cararea se desparte in doua: drum de vara si drum de iarna catre cabana Turnuri. O luam pe drumul de vara. Pe valea asta vintul sufla ca nebun, mai sa ne ia de pe picioare, si nu exagerez. Rucsacul, din pacate, nu este aerodinamic si nu are picioare pe care sa se propteasca, asa ca la o pala mai puternica sunt cit pe ce sa cad pe versantul abrupt. Incep sa apara copaci, primii pe care ii vad de cind am trecut de cabana Negoiu in a doua zi. Un molid imi aduce aminte brusc de o lectie de geografie (sau o fi fost botanica?) de demult, care zicea despre tipurile de coroane la conifere, dintre care unul era tip "steag" si nu-mi puteam imagina atunci cum e asta. Ei bine, copacul pe care il vad imi explica tot: are crengi doar pe o parte, partea din care nu sufla vintul. Cararea coboara abrupt, si la distanta, in vale, vedem o stina. Cainii incep sa latre, mai mergem citiva pasi, cainii latra tot mai tare, desi suntem inca departe. Mihai, care a fost fugarit de caini de stina in Piatra Craiului si e terorizat de ei, insista sa traversam valea si sa mergem pe drumul de iarna. E dificil de mers prin iarba, panta e ingrozitoare si pasim pe smocuri de iarba. Ma si vad lunecind si durdulicindu-ma pina la poalele muntelui. In sfirsit reusim sa ajungem dincolo. Drumul de iarna nu este o carare neteda si batuta ca drumul de vara, ci un drum cu multe pietre desprinse, nu e la fel de comod de mers pe el. Dar e mai bine decit prin iarba, aia-i sigur. De aici vedem niste tancuri ascutite ce strajuiesc cealalta latura a vaii, probabil motivul pentru care cabana de mai jos se cheama "turnuri". Totul e bine pina cind drumul nostru coboara si ne apropiem iar de stina. Cainii incep din nou sa latre si Mihai vrea din nou s-o ia prin iarba. De data asta ma opun. Nu! Si mi se face pe voie. La scurta vreme dupa aceea rasare si un cioban din mica cocioaba de lemn din apropierea oilor si linisteste cainii. Mihai se calmeaza.
La 8 seara ajungem la Cabana Turnuri. E primul popas pe care l-am facut de cind am plecat de la Podragu.E un nou moment de decizie si cumpana: ce facem? Mergem mai departe si incercam sa-i ajungem din urma pe Ana si pe Dragos, sau campam la Turnuri? Baietii sunt de parere ca ar trebui sa incercam sa-i ajungem in urma, dar decizia finala mi-o lasa mie. Ii vad pe toti trei cum se uita la mine cu ochi intrebatori. Ni se spusese ca pina la cabana Arpasu, unde aveam intalnire cu ei doi, mai sunt 3 ore prin padure si 2 ore pe drum forestier. Dar noi credeam ca putem sa facem mai putin. Bine, hai sa incercam sa-i ajungem. Pornim.
Suntem deja in padure, vintul nu mai are putere, incepe sa se faca si ceva mai cald decit era sus. Cararea nu este una comoda, e cu bolovani mari si radacini. Mergem, mergem, si ne impartim in alte doua grupuri si mai mici. I-am pierdut de tot pe Angel si pe Mircea, care merg mai in fata; nu-i vedem, nu-i auzim. Incepe sa se intunece. Mihai scoate lanterna. Eu ma stradui sa merg cit pot de mult fara lanterna, pentru ca nu mai am baterii de schimb. Abia mai disting unde pasesc, si Mihai nu ma ajuta deloc, pentru ca din cind in cind se intoarce sa se uite dupa mine si imi baga lumina drept in ochi. Protestez in citeva rinduri, fara prea mare efect. Cind nu mai vad aproape nimic, imi scot si eu lanterna din rucsac. Mihai se uita dupa marcaje, eu doar il urmez. E noapte neagra, si trunchiurile copacilor trec fantomatic pe linga noi. Suntem atit de obositi ca nici nu mai putem vorbi. Mhai incepe sa zbiere si lasa cararea balta. Merge direct in jos pe panta, aluneca si cade, se ridica si continua sa fuga la vale. I-a vazut pe ceilalti, sau mai precis a vazut lumina lanternei lor. Il urmez dar cu mai multa precautie, nu am chef sa aterizez in fund. Angel si Mircea nu au decit o lanterna si se descurca cum pot.
Ajungem intr-un sfirsit la drumul forestier, e vreo 12 noaptea si ne intrebam cit mai avem pina la Arpasu. Baietii viseaza ca o sa-l roage pe Dragos sa le puna cortul, eu visez ca o s-o rog pe Ana sa-mi faca o ciocolata calda, da, o coicolata calda ar pica foarte bine acum. Mircea scoate telefonul si-l suna pe Dragos. "Ba, am ajuns la drumul forestier. Cit mai e de aici pina la Arpasu?" Ascuta o vreme apoi: "CCeeeeeeee? In Brasov?" Mai asculta o vreme apoi inchide. "Spune ca Arpasu nu e pe drumul asta, si oricum nu conteaza, pentru ca e inchisa. Ei sunt la Brasov." Instant ne pica la toti moralul. De unde pina acum am rezistat pentru ca stiam ca ne intilnim cu ei in curind, si ca marsul fortat la care ne-am supus de buna voie se va termina, acum nu mai avem nimic sa ne tina pe picioare, in afara de faptul ca suntem in plina padure si nu putem campa. Suntem la limita fortelor fizice, e mai usor sa continui sa mergi decit sa reincepi sa mergi daca te-ai oprit in loc sa... bei apa, de exemplu. Sunt atit de terminata si de demoralizata, ca il rog pe Mihai sa ma tina de mina. Nu am nevoie de sustinere fizica, mai mult de sustinere psihica, si o mina e exact ce imi trebuie.
Dupa o vreme ajungem la niste casute, presupun cabane de vacanta in marginea orasului Victoria. Gasim si un bar deschis, minune. Oprim sa cumparam tigari. Mihai si Angel, fumatori, au ramas fara tigari in ultimele doua zile. Un grup de betivani si doua tirituri cu care bativanii se comporta destul de brutal creeaza o atmosfera la care nu ne simtim partasi deloc si plecam in scurta vreme. Vedem luminile orasului, dar drumul pare sa tot ocoleasca, si sa mearga pe linga oras. Facem o pauza, nu mai putem. Sedem pe rucsaci, ne schimbam sosetele, Mihai renunta la bocanci si incalta tenisii, Mircea isi ia slapi. Nu ma mai obosesc sa ma duc in tufe, fac pipi exact la doi pasi de rucsac. Si cu greu ne urnim. Pe la ora 2 noaptea, cam la vreun sfert de ora dupa ce am inceput din nou sa mergem, ne ajunge din urma o masina. Doi tipi simpatici, opresc linga noi, desi nu am facut nici un semn. Ne intreaba de unde venim, zicem ca de la Podragu. Ei exclama increduli si se ofera sa ne duca cu masina pina la Ucea, cea mai apropiata gara. Ne inghesuim toti patru pe bancheta din spate, tipul din dreapta tine unul din rucsaci la el in fata, are o bere deschisa, ne ofera si noua, dar refuzam. Ne lasa la Ucea, nu ne cer bani, si ne ureaza drum bun. Ei isi continua drumul spre Sibiu. Nu stiu cine sunt, cum ii cheama, dar le multumesc si in ziua de azi, si le doresc sa aiba parte numai de bine.
Ana ma invitase la ea la Navodari, asa ca merg si eu mai departe cu restul. Primul tren catre Brasov e la 5.40 dimineata. Mi se face si mie rau de oboseala, vomez, nu pot minca nimic, desi ar trebui sa-mi fie foame. Ceai cu mult zahar a fost ultimul lucru pe care l-am mincat, si aia nu putea sa fie mai tirziu de 5 dupa amiaza. Tremur ca varga, mi-e foarte frig, desi am pe mine geaca. Angel imi da si geaca lui de iarna, o pune peste geaca mea, si tremur in continuare. Adorm asezata pe banca, cu coatele sprijinite pe genunchi si cu capul in jos, sprijinit pe maini. In sfirsit vine si trenul nostru, e tren personal de navetisti, e cu etaj. Suntem atit de obositi ca abia reusim sa ne tirim cele citeva trepte pina in vagon, agatindu-ne puternic si cu mainile de bara. Si ne asezam in partea de jos a vagonului, nu avem nici macar putere sa urcam la "etaj". Dormim pina la Brasov, unde coborim ca niste raniti de razboi. Ne aliniem toti patru in capatul scarilor pe care trebuie sa le coborim catre pasaj si ne uitam la ele cu nitica groaza. Cu miscari de schilozi incepem incet sa coborim, cite o treapta pe rind. Ne interesam de trenuri. Dragos si Ana sunt in drum spre Bucuresti si in citeva minute pleaca un accelerat catre capitala. Ne hotarim sa ne luam supliment de viteza, ca noi oricum ne luaseram bilete de personal pina la Constanta. Suntem singuri in compartiment, avem loc sa ne intindem si sa dormim. Dragos abia apucase sa-si deschida berea cind am ajuns si noi, la citeva minute dupa trenul lor.
Epilog.
A fost greu, dar a fost si foarte frumos si as mai merge oricind. M-a umplut de energie si optimism excursia asta. Vreo luna dupa aceea mergeam ca prin nori, cu senzatia ca lumea e a mea, ca totul e frumos si bun, ca viata e raspunsul ultim la orice. Cit despre ambitia mea de a le dovedi baietilor ca si o fata poate face fatza foarte bine la o ascensiune pe munte, ei bine, baietii nu mi-au zis nimic, nici un cuvint, nici macar "te-ai descurcat bine". Dar mai tirziu au zis fetele ca m-au laudat baietii. Mission accomplished. A meritat chiar si sa fac doua saptamini de fizioterapie la genunchiul drept dupa aceea.
Wednesday 22 November 2006
No comments:
Post a Comment