Moarte de vara

Astazi se implinesc 2 ani de cind a murit bunica mea. Am ceva de spus in legatura cu asta.

Imbracati in negru, stam toti aliniati linga sicriu. Aud cintarea usor nazalizata, si ma uit la fata livida a bunicii mele. Nu prea seamana cu fata ei pe cind traia. Capela cimitirului e plina de rude, prieteni, cunoscuti, dar evit sa-mi fac cruce sub pretextul ca am mainile ocupate de luminare. Nu cred, cel putin nu in modul definit de crestinism, si mi se pare o ipocrizie sa-mi fac cruce. Preotul cinta mai departe... Dupa ziua de azi, pentru noi se va termina stresul si oboseala.

Pentru ea s-a terminat totul acum citeva zile. Era foarte bolnava. Din cauza metastazelor pulmonare si a bolii de inima nu putea sta decit asezata, altfel se sufoca. Dupa accidentul vascular din iarna, n-a mai putut sa-si foloseasca mina drepata, treptat n-a mai putut sa umble, si s-a senilizat. Se dezbraca noaptea si raminea dezbracata ore intregi, pina cind venea unul din noi s-o imbrace la loc. "De ce te-ai dezbracat de pijama?" " Ca trebe sa ma duc la scoala." Asta la 12 noaptea si la 81 de ani. De la o vreme a inceput s-o strige pe mama ei. O striga ore intregi, si ziua, si noaptea. Noi ceilalti traiam cu teroarea strigatelor ei. Tata n-a prea dormit in perioada aceea. Dormea cu ea in camera, in intervale scurte; tot timpul se trezea, sau pentru ca ea striga, sau pentru ca trebuia sa o ajute cu ceva. Mama lui... femeie frumoasa, cocheta, vesela si cu mult umor in vremuri mai bune, ajunsa o epava de om...

Dupa ce ea n-a mai putut sa se tina pe picioare, avea sonda urinara tot timpul. Mama n-a apucat sa-i schimbe sonda o vreme si cind i-a schimbat-o, partea pe care a scos-o din interiorul corpului avea depuneri de piatra pe ea. Nu ne-am mai mirat de ce gaseam pete de singe pe cearsaf. De altfel, astea nu erau singurele pete de singe. Din cauza ca statea tot timpul asezata, alta pozitie fiind imposibila, facuse rani in zona coccisului.

Ma uit la ea in sicriu, fata diforma, stiu ca in gura i-au bagat vata, a fost imbalsamata la morga si ma bucur ca s-a terminat chinul ei. Nu cred ca exista ceva in corpul ei care sa nu fi fost dureros in ultima perioada. Ma simt vinovata pentru toate momentele in care n-am avut destula rabdare cu ea. In primavara, cind ea inca mai putea umbla, in casa era rece. Intr-o zi, cind ea a vrut la soare pe balcon, trebuia s-o ajut sa iasa si sa intre inapoi, ca singura nu putea din cauza pragului. Bunica mea ar fi vrut sa stau cu ea pe balcon, dar eu aveam ceva de facut, nici nu mai stiu ce, si i-am zis ca o las singura pe balcon, si cind vrea sa intre, sa ma strige. A renuntat sa mai iasa la soare si a doua zi n-a mai putut sa umble, asa ca n-a mai iesit niciodata in balcon. Imi pare rau pentru toate momentele cind n-am mai avut rabdare sa-i vorbesc indeajuns de frumos si de blind. Un batrin neajutorat are nevoie de toata grija si compasiunea celor din jur, dar din pacate rabdarea celor din jur are si ea limite. De ce n-am avut putin mai mult? De ce n-au fost limitele acelea mai largi?

Iesim din capela si convoiul incepe sa urce pe alee catre groapa. Si vara trecuta am pasit in urma unui sicriu... tatal mamei mele. Bunicul meu era un om inalt, mare si puternic precum un brad, aviator in tinerete, om vesel, sufletul petrecerii, dar iute si aspru la ma^nie. Si el s-a sclerozat, nu ne mai recunostea, voia sa pleca la unitate ca l-a chemat comandantul. Si a ramas si el o mina de om, numai pielea si oasele pe el. A murit intr-o dimineata insorita de inceput de iulie. A fost o moarte frumoasa. A plecat incet, linistit, ca in vis. Statea intins in pat, cu mainile pe piept, fata si mainile erau foarte albe, si respira din ce in ce mai slab. Inima batea tot mai discret... apoi s-a oprit. In jurul lui erau: sotia lui, fratele lui si doua nepoate. O moarte linistita, calma, cu familia in jur. Cred ca nimeni nu-si poate dori mai mult, sau mai bine. Apoi a trebuit sa dau cel mai dificil telefon din toata viata mea, s-o anunt pe mama ca... tatal ei nu mai este.

Pasind in urma acestui al doilea sicriu, ma gindesc la marea diferenta dintre aceste doua morti la care am fost martora. Bunicul meu avea o fata relaxata si senina, aproape solemna. Bunica avea o fata chinuita, indurerata. In dimineata in care a murit ea, m-am trezit mai devreme decit mi-ar fi placut mie, pentru ca mama chemase un preot, sa-i faca ultima slujba. Deja de cu seara nu mai fusese constienta. M-am ridicat din pat dupa ce a plecat preotul, m-am imbracat si am mincat ceva. Am fost intrerupta de un zgomot, un clinchet, venind din camera ei. M-am dus sa ma uit, ea era in continuare inconstienta, dar, atunci, de unde zgomotul? Ajunsa iar in bucatarie, aud un alt clinchet, ma intorc la ea si constat ca perdeaua, impinsa de vint, miscase lingurita de pe paharul care statea pe un scaun linga pat si linga geamul deschis. Am mutat scaunul, ca situatia era prea sinistra. Eram singura acasa. M-am dus in bucatarie sa fumez prima tigara din ziua aia. Dar n-am avut pace s-o fumez linistita, dupa doua sau trei fumuri m-am dus sa verific daca bunica mai traieste, iar pe la jumatatea tigarii, am stins-o pentru ca ea murea. Am scapat doua chibrite pina cind am reusit sa aprind luminarea. Imi tremurau mainile, am inceput sa pling, si am plecat de lainga bunica mea, ca sa-i sun pe parintii mei. Ma indreptam spre telefon cind acesta a inceput sa sune. O prietena, toata vesela "Neata, tu! No, la ce ora ne intilnim sa mergem la Cris?" Eu plingeam, am rugat-o sa inchida ca a murit bunica mea si trebuie sa-i anunt pe parintii mei. Aveam deja experienta unui asemenea telefon. Tata a ajuns acasa primul, desi pe mama o sunasem mai intai.

Eu nu indraznisem sa o mut din loc. Tata a dezvelit-o, si a tras-o de picioare ca sa poata sa o intinda. Unul din picioare, la care avusese mai demult o problema de circulatie vasculara, era un violet inchis, blonav, de la virful degetelor pina sub genunchi. Intre coapse singele care-i cursese se facuse maroniu deja. Restul, foarte livid. A ajuns si mama acasa, m-a certat ca n-am acoperit oglinzile. ...uitasem. Ceva mai tirziu, a venit salvarea si au luat-o, o bocceluta intr-un cearsaf. Am spart o cana in urma ei, cum se face ca sa spargi ghinionul.

Acum, la groapa, ma uit la oameni, cum stau ca oile, ca la o adunare mondena. Unii batrini par satisfacuti, satisfacuti ca nu-s ei in sicriu, ca lor inca nu le-a venit rindul, ca mai pot citi si ziarul de maine si pot molfai inca o bucata de brinza veche si pot sa-l mai comenteze pe primul ministru la jurnalul de seara la televizor. Da, mai aveti o gura de aer de luat, da va vine si voua rindu', nici o grija. Si nu mai rijiti, ca stralucesc protezele prea tare in soarele de inceput de august. Si nu, nu vreau sa te las, mosneag jegos, sa faci poze! Poze... la nunta, la botez si in toate zilele fericite, frumoase, memorabile. Nu la inmormintare, nu vreau sa mai vad fata asta ireala de dupa viata. Nu pot sa strig cu voce tare inignarea mea, ma multumesc sa ma uit urit la mosneag, da se pare ca nu pricepe. Si cind face poza de rigoare cu "familia indurerata", intorc spatele. Macar asa sa ma sustrag de la ceva cu care nu sunt de acord. N-as vrea sa tulbur cu urlete prea razvratite solemnitatea momentului.

Mormintul a fost acoperit, e timpul sa mergem sa ne umplem burtile in amintirea celei care, sper, nu mai are dureri. Viata continua, vara e frumoasa...

Azi, 2 august 2006 se implinesc doi ani de atunci.

Thursday 10 August 2006