Un vis

Linga peretele mai lung al camerei este patul parintilor mei. Un pat mare, moale si comod, cu asternuturi albe, proaspat spalate si calcate, cu perne mari si pufoase si o plapuma groasa. Alaturi, linga peretele mai scurt, din fundul camerei, este patul meu. Este un pat mai scund, pentru o singura persoana, cu asternuturi la fel de albe. Lumina vine de la o fereastra din partea cealalta a camerei, al carei capat opus nu-l vad. Pe acelasi perete cu patul meu, dar la oarecare distanta, este bunicul, pe patul mortuar, care este acoperit cu un lintoliu alb, care aproape atinge pamintul.

Preotul a fost aici deja si a tinut o ceremonie care incredinta sufletul bunicului meu mort celeilalte lumii, in care nu avem acces decit dupa ce am murit, astfel interzicandu-i apartenenta la lumea aceasta. Dupa ceremonie, ne-am culcat cu totii si parintii mei au adormit. Eu in schimb, nu pot dormi. Si tot foindu-ma in pat, constat ca bunicul, care trebuia sa fie mort, misca picioarele. Ma duc la el… imi vorbeste… Nu este chiar mort. Il iau cu mine, in patul meu. Eu am pe mine un tricou alb, dar el intra in pat imbracat in costumul negru si cu tot cu pantofi. Ne acoperim cu plapuma, si povestim cu voce mica, incet, ca sa nu-i deranjam si sa nu-i trezim pe parintii mei.

Intre noi se creeaza o atmosfera relaxata, de intimitate, ca intre copiii care se ascund de parinti sa nu-si dea seama ca nu dorm. Ma uit la fata lui scofilcita si incretita, buzele cazute inauntrul gurii, culoarea pamintie, ochii fara lucire; si ma bucur ca vorbeste cu mine. In capul meu apare insa o nedumerire: ce va face preotul? Cum se pot lua inapoi cuvintele care l-au incredintat irevocabil lumii celeilalte? Cum poate el reveni printre noi?

Si ii promit: De data asta nu-i mai cred. De data asta nu-i mai las sa te mai ingroape inca o data…

Sunday 24 September 2006